In trecut am auzit de multe ori vorbindu-se despre empatie
in jurul meu. Nu am acordat insa o atentie foarte mare termenului pana in
momentul in care am participat la concursurile de angajare/promovare de la DJPDC Botosani (Directia
Judeteana pentru Protectia Drepturilor Copilului), cum se numea in vremea aceea
actuala DGASPC. La toate aceste concursuri directoarea din acea vreme (Maria
Felicia Mihai), asistent social la baza, punea mare accent pe aceasta calitate
a unui viitor angajat. Repeta de atatea ori cuvantul, incat mi-a starnit
interesul de a afla mai multe despre empatie.
Strict lingvistic, dictionarele
definesc empatia astfel:
EMPATÍE s. f. 1. (Fil.) Forma
de intuire a realitatii prin identificare afectiva…
Mai simplu, mai empiric, asta ar insemna sa incerci aflarea
realitatii, punandu-te in locul celuilalt, sa incerci sa simti, sa traiesti
realitatea celuilalt! Daca nu poti sa o faci fizic (cazul ideal!), atunci să o
faci afectiv, sufleteste, emotional.
Usor de spus, greu de facut in multe situatii! Am analizat
in acest week-end multe dintre actiunile si deciziile mele anterioare, din
ultimii ani. Am constientizat ca de multe ori am gresit tocmai pentru ca mi-a
lipsit capacitatea de a empatiza, de a ma pune in locul celuilalt si a incerca
sa inteleg comportamentul lui in conditiile sale, nu pe baza principiilor mele
(deseori rigide, prea putin flexibile si rar adaptabile la realitatea de zi cu
zi). Mi-am dat seama (oare cat ma va tine?!) ca empatizarea cu o persoana nu
inseamna neaparat renuntarea la anumite principii, ci doar iti ofera o alta
perspectiva de a intelege persoana respectiva si de a vedea ulterior daca nu
poti gasi o solutie reciproc acceptabila.
Sa va povestesc una din intamplarile care si acum imi
provoaca mustrari de constiinta: acum vreo 8 - 10 ani un membru de sindicat,
asistent maternal (fac precizarea tocmai pentru ca este o categorie care a avut
un loc aparte in sufletul meu), a solicitat sindicatului un ajutor material
pentru decesul unuia dintre parinti. Era statutar, regulamentar, a adus toate documentele
necesare la sediul sindicatului, a semnat chitanta si i-am dat banii. In birou
eram doar eu si ea, astfel ca a considerat de cuviinta, pe baza obiceiului
tipic romanesc, sa imi ”multumeasca” prin a lasa pe birou 50 lei, chipurile
pentru protocol si alte cheltuieli. I-am spus ferm ca protocolul de la sindicat
il suporta oricum ea si ceilalti membri, fiind luat din fondurile sindicatului,
adica din cotizatiile lor, nicidecum din banii personali si am rugat-o sa ia
imediat banii. A refuzat prima data, a refuzat a doua oara, iar la al treilea
refuz am rugat-o sa imi dea chitanta, am rupt-o de fata cu ea si i-am luat toti
banii, spunandu-i ca eu cred ca nu are nevoie de bani, atat timp cat ii lasa pe
birou! Trecand peste faptul ca ma consideram un mic ”Dumnezeu”, hotarand eu pe
banii lor ce si cum sa fac, trecand peste faptul ca decizia am luat-o fara sa
ma consult cu ceilalti colegi din conducerea sindicatului, exemplul este
sugestiv in ceea ce priveste subiectul propus pentru astazi: empatia. Am dat
dovada (si) atunci de zero empatie. Nu mi-am pus nicio clipa intrebarea de ce
face ea gestul acesta? Nu am incercat sa aflu ce simte si cum gandeste ea. M-am
simtit jignit ca vrea sa ma plateasca pentru un drept care i se cuvine, m-am
simtit revoltat ca nu ma cunoaste si crede ca eu pot accepta asa ceva. Culmea
ironiei: am ”pedepsit-o” pentru ca am apreciat ca nu ma cunoaste, in timp ce eu
nu am incercat sa o cunosc deloc! Mai grav, mult timp am fost mandru de decizia
mea si m-am laudat unor apropiati, considerand ca i-am dat o lectie pe care
poate o vor afla si altii si se vor invata minte sa nu mai plateasca pentru
dreptul lor! Vorba lui Tudor Postelnicu: ”Am fost un dobitoc”! Trist, dar
adevarat! Iarta-ma, P.M.!
Mai am destule exemple de acest gen, inclusiv de data mai
recenta, semn ca obiceiurile proaste greu se corecteaza, daca ajung sa devina
parte din tine. Veti spune (unii dintre voi) ca este bine daca am ajuns, fie si
mai tarziu, sa constientizez aceste lucruri. Nu neg, dar daca pentru mine niciodata
nu este prea tarziu, oare acelasi lucru se poate spune despre ”victimele” (in)actiunilor
noastre (nici macar nu sunt convins ca trebuie pus intre ghilimele)? Cum ne mai
consolam daca (in)actiunile noastre, determinate de lipsa empatiei, provoaca
urmari ireversibile pentru cei din jurul nostru?
De aceea, va indemn pe toti sa amanati deciziile majore pana
la momentul in care reusiti sa empatizati cu persoana din fata voastra sau cu
persoana care poate suporta efectele actiunilor voastre. Nu este deloc usor, ba
chiar pot spune ca este enorm de greu. Nu veti reusi din prima, nu veti reusi de
fiecare data! Daca insa veti reusi fie si o singura data, atunci este mai bine
decat deloc. Schimbarea vine pas cu pas!
Un comentariu:
Cateva observatii: Empatia are si o componenta genetica, adica suntem unii care ne nastem cu o predispozitie spre a empatiza. In plus, ceilalti reactioneaza diferit fata de o anumita situatie asa incat ar trebui sa avem habar de cum simt ei lucrurile, ce algoritmi folosesc in diverse situatii, etc. pentru a ne mula pe nevoile lor. Si eu am lucrat mult cu mine privind empatia, m-am autoantrenat in privinta asta. Important este sa nu picam in latura milei si a compasiunii crezand ca empatizam cu semenii nostri.
Trimiteți un comentariu