Despre empatie sau … ”Am fost un dobitoc!”

In trecut am auzit de multe ori vorbindu-se despre empatie in jurul meu. Nu am acordat insa o atentie foarte mare termenului pana in momentul in care am participat la concursurile de angajare/promovare de la DJPDC Botosani (Directia Judeteana pentru Protectia Drepturilor Copilului), cum se numea in vremea aceea actuala DGASPC. La toate aceste concursuri directoarea din acea vreme (Maria Felicia Mihai), asistent social la baza, punea mare accent pe aceasta calitate a unui viitor angajat. Repeta de atatea ori cuvantul, incat mi-a starnit interesul de a afla mai multe despre empatie. 

Strict lingvistic, dictionarele definesc empatia astfel:

EMPATÍE s. f. 1. (Fil.) Forma de intuire a realitatii prin identificare afectiva…

Mai simplu, mai empiric, asta ar insemna sa incerci aflarea realitatii, punandu-te in locul celuilalt, sa incerci sa simti, sa traiesti realitatea celuilalt! Daca nu poti sa o faci fizic (cazul ideal!), atunci să o faci afectiv, sufleteste, emotional.

Usor de spus, greu de facut in multe situatii! Am analizat in acest week-end multe dintre actiunile si deciziile mele anterioare, din ultimii ani. Am constientizat ca de multe ori am gresit tocmai pentru ca mi-a lipsit capacitatea de a empatiza, de a ma pune in locul celuilalt si a incerca sa inteleg comportamentul lui in conditiile sale, nu pe baza principiilor mele (deseori rigide, prea putin flexibile si rar adaptabile la realitatea de zi cu zi). Mi-am dat seama (oare cat ma va tine?!) ca empatizarea cu o persoana nu inseamna neaparat renuntarea la anumite principii, ci doar iti ofera o alta perspectiva de a intelege persoana respectiva si de a vedea ulterior daca nu poti gasi o solutie reciproc acceptabila.  

Sa va povestesc una din intamplarile care si acum imi provoaca mustrari de constiinta: acum vreo 8 - 10 ani un membru de sindicat, asistent maternal (fac precizarea tocmai pentru ca este o categorie care a avut un loc aparte in sufletul meu), a solicitat sindicatului un ajutor material pentru decesul unuia dintre parinti. Era statutar, regulamentar, a adus toate documentele necesare la sediul sindicatului, a semnat chitanta si i-am dat banii. In birou eram doar eu si ea, astfel ca a considerat de cuviinta, pe baza obiceiului tipic romanesc, sa imi ”multumeasca” prin a lasa pe birou 50 lei, chipurile pentru protocol si alte cheltuieli. I-am spus ferm ca protocolul de la sindicat il suporta oricum ea si ceilalti membri, fiind luat din fondurile sindicatului, adica din cotizatiile lor, nicidecum din banii personali si am rugat-o sa ia imediat banii. A refuzat prima data, a refuzat a doua oara, iar la al treilea refuz am rugat-o sa imi dea chitanta, am rupt-o de fata cu ea si i-am luat toti banii, spunandu-i ca eu cred ca nu are nevoie de bani, atat timp cat ii lasa pe birou! Trecand peste faptul ca ma consideram un mic ”Dumnezeu”, hotarand eu pe banii lor ce si cum sa fac, trecand peste faptul ca decizia am luat-o fara sa ma consult cu ceilalti colegi din conducerea sindicatului, exemplul este sugestiv in ceea ce priveste subiectul propus pentru astazi: empatia. Am dat dovada (si) atunci de zero empatie. Nu mi-am pus nicio clipa intrebarea de ce face ea gestul acesta? Nu am incercat sa aflu ce simte si cum gandeste ea. M-am simtit jignit ca vrea sa ma plateasca pentru un drept care i se cuvine, m-am simtit revoltat ca nu ma cunoaste si crede ca eu pot accepta asa ceva. Culmea ironiei: am ”pedepsit-o” pentru ca am apreciat ca nu ma cunoaste, in timp ce eu nu am incercat sa o cunosc deloc! Mai grav, mult timp am fost mandru de decizia mea si m-am laudat unor apropiati, considerand ca i-am dat o lectie pe care poate o vor afla si altii si se vor invata minte sa nu mai plateasca pentru dreptul lor! Vorba lui Tudor Postelnicu: ”Am fost un dobitoc”! Trist, dar adevarat! Iarta-ma, P.M.!

Mai am destule exemple de acest gen, inclusiv de data mai recenta, semn ca obiceiurile proaste greu se corecteaza, daca ajung sa devina parte din tine. Veti spune (unii dintre voi) ca este bine daca am ajuns, fie si mai tarziu, sa constientizez aceste lucruri. Nu neg, dar daca pentru mine niciodata nu este prea tarziu, oare acelasi lucru se poate spune despre ”victimele” (in)actiunilor noastre (nici macar nu sunt convins ca trebuie pus intre ghilimele)? Cum ne mai consolam daca (in)actiunile noastre, determinate de lipsa empatiei, provoaca urmari ireversibile pentru cei din jurul nostru?

De aceea, va indemn pe toti sa amanati deciziile majore pana la momentul in care reusiti sa empatizati cu persoana din fata voastra sau cu persoana care poate suporta efectele actiunilor voastre. Nu este deloc usor, ba chiar pot spune ca este enorm de greu. Nu veti reusi din prima, nu veti reusi de fiecare data! Daca insa veti reusi fie si o singura data, atunci este mai bine decat deloc. Schimbarea vine pas cu pas!